 |
| Jocurile copilăriei |
Prolog
Cu siguranță, cu toții
ne-am petrecut copilăria jucându-ne, fel și fel de jocuri. Mai ales înainte de
2000, când calculatoarele erau foarte puține. Cei care sunteți copii, probabil
că încă jucați o parte dintre ele. Erau jocuri amuzante, distractive, în care
ne implicam toți copii trup și suflet. Unele erau jocuri sportive, altele de
inteligență, iar altele care țineau mai mult de noroc. Dar, fie că jucam jocuri
cu cărțile, fie că jucam jocuri pe foaie, fie că jucam cu mingea, sau cu cine
știe ce alte dispozitive, distracția ne era asigurată.
Acum, când vine weekendul,
si noi adulții suntem mai relaxați, probabil că avem un pic mai mult tip pentru
a privi în parcuri sau pe străzi la copii care joacă felurite jocuri. Multe
sunt noi, și greu de înțeles, altele însă sunt vechi și ne trezesc nostalgia
propriei noastre copilării. Mai jos, vă voi scrie cinci dintre jocurile de
stradă cele mai preferate de mine. Jocuri ale copilăriei mele, și, sunt convins
că și ale copilăriei voastre.
 |
| Prinsa |
5.Prinsa
Nu era chiar jocul meu
preferat J, dar totuși îl jucam cu destul
de multă plăcere. Regula era simplă: se număra, și cel care cădea de fazan,
trebuia să înceapă să îi alerge pe ceilalți, până atingea pe altul, care urma
să devină el urmăritor, și tot așa. Problema era, că, fiind muuult mai durduliu
decât slăbănogii mei prieteni de joacă, fugeam ca un fazan împăiat. Eram ușor
de prins, și prindeam extrem de greu pe alții. Și ghici ce: dacă tot eram ușor
de prins, bineînțeles că eram și ținta preferată a prietenilor mei. J Cu timpul, jocul parcă s-a transformat într-un fel de vulturii (adică ei),
și iepurele obez (adică eu). Așa că mintea mea a început să caute soluții
rapide (că altfel făceam infart), și am găsit: Piua!!! (evrika). Nu era un joc
inventat de mine, ci doar un joc pe care îl jucam cu ceilalți copii în pauză la
școală. Dar eu l-am dus la sat. Era tot prinsa, doar că în momentul în care
ziceai Piua și înțepeneai pe loc, nu mai puteai fi prins. No atunci să vezi.
Eram eu încet de fugă, dar foarte rapid de gură. Cei ce mă cunosc, știu cât de
repede vorbesc. Cu timpul, mi-am dezvoltat un adevărat sistem de a zice piua,
încât foarte greu mai eram prins, spre nemulțumirea colegilor de joacă, care
s-au reorientat spre un alt iepure... bâlbâit. J J J
 |
| Rațele și vânătorii |
4.Rațele și vânătorii
Jocul se juca cu mingea
după următoarele regul. Se alegeau doi vânători, iar restul copiilor erau rațe.
Ratele se poziționau între vânători, însă pentru vânători, exista câte o linie,
peste care nu puteau trece pentru a se apropia de rațe. Fiece rață avea câte o
viață, dar dacă prindea mingea înainte să atingă pământul, mai primea o viață.
Când o rață era atinsă, ieșea din joc. După ultima rață rămasă, vânătorii
puteau arunca mingea de un număr de ori similar cu cel al vârstei raței (să
zicem 10 ani, zece aruncări). Când se termina jocul, următorii doi vânători
erau primele rațe împușcate de tura trecută. Însă eu aveam și aici o problemă.
În comparație cu prietenii de joacă, eram un rățoi imens, ce se mișca greoi, și
ușor de doborât J, așa că, mai mereu eram vânător.
 |
| Șotron |
3.Școala sau Șotron
Vă mai aduceți aminte? Trei
pătrățele simple, apoi veneau două duble, unul simplu, iar două duble, și la
final, un semicerc pe care scria liceu. Jocul era simplu. Trebuia să arunci
piatra acolo unde îți era rândul. Dacă nimereai pătrățelul corect, trebuia să
țopăi într-un picior după piatră, și să te apleci să o iei în funcție de
situație. Așezat doar pe un picior (pătrățelele 1, 2, 3, și șase), sau așezat
pe amândouă (pătrățelele 4, 5, 7, 8 și liceu). Dacă greșeai, repetai tura când
îți venea rândul. Eu o ardeam aiurea la aplecatul pe un singur picior. Aruncam
piatra, să zicem pe șase, și când ajungeam acolo, cocoțat ca barza, pe un
singur picior, trebuia să mă aplec să ridic piatra, și bineînțeles că mă
dezechilibram, și atingeam solul cu ambele. Așa că mai mereu repetam clasele de
un picior.
 |
| Scunsa |
2.Scunsa
Unul din jocurile mele
preferate. Regulile erau simple: se număra (de obicei mă ofeream să număr, și
trișam pentru a nu ține eu J ). Cel care cădea
ultimul, ținea. Acesta trebuia să se întoarcă cu fața la perete și să numere
până la zece. Ceilalți se ascundeau. Din ascunzătoare, când prindeai momentul
potrivit, trebuia să ieși afară, și să ajungi până la zidul unde cel ce prindea
a numărat, și să scuipi zidul. Rolul celui ce ținea, era să te găsească în
gaură, sau să te intercepteze în timp ce fugeai să scuipi, și să ajungă el
primul să te scuipe, rostindu-ți numele. Când prinztorul îi scuipa pe toți, cel
scuipat primul urma să țină. Mare problemă aici: dacă eu țineam, când
descopeream pe cineva, o luam la fugă spre locul de scuipat, dar nu știu cum se
făcea, că mereu eram depășit și scuipat înainte. Așa că șansa mea era să trișez
la numărat, să nu fiu eu primul care ține, și când mă ascundeam să mă ascund
cât mai aproape de locul de scuipat, că altfel, ținătorul mă intercepta pe
drum, ca bufnița pe porumbel J Greu și cu copilăria
asta J J J
 |
| Toate pânzele sus |
1.Toate pânzele sus
Regele jocurilor, jocul
meu preferat, jocul răzbunărilor mele. Ne așezam toți într-un cerc strâns și ne
uneam mâinle la mijloc. Unul dintre copii zicea: „Toate pânzele sus” și toți
făcam trei pași în spate. Apoi cel ce a rostit vorbele, făcea semn cu ochiul la
un alt prieten de joacă, să calce un alt jucător. În momentul în care sărea să
calce, toată lumea se mișca un singur pas, și rămânea imobilizată acolo. Cel
călcat ieșea din joc. Atacatorul, nu avea voie să facă decât un pas, iar victima
la fel. Acum, vă reamintesc că eu aveam greutate dublă, față de toți prietenii
de joacă, și când îmi venea mie rândul să calc, și mai și reușeam... apăi,
„Sayonara, Ioane!”. Ăla era „Noapte bună!”. Două zile se târa ca râma, șchiop
pe stradă. J J J Și vă cam dați seama
cine erau victimele mele preferate: cei ce mă alergau la prinsa și la scunsa. J
 |
| Și adulții pot să joace |
Epilog
Jocurile copilăriei, sunt
poate cele mai frumoase amintiri ale copilăriei noastre. Atunci când nu aveai
probleme, când nu te gândeai decât ce ai să te mai joci mâine, și singura problemă
era să nu cumva să plouă, și să stai mai mult prin casă. Timpuri atât de bune
și de plăcute, și care mai pot fi.... retrăite. Dacă cumva mergeți la țară la
sfârșit de săptămână și vă întâlniți cu prietenii din copilărie, ce ar fi să le
propuneți să mai fiți odată copii. Mai jucați o dată rațele și vânătorii,
prinsa, sau ce altceva ați mai jucat voi. S-ar putea întradevăr să sunați mai
apoi la serviciu, să anunțai că sunteți cu piciorul sau mîna în gips, sau să vă
beliți genunchii, dar mai contează? Oare nu a-ți înfruntat aceste riscuri și în
copilărie? Și cui îi păsa? Bravam cu toții pericolele cu nepăsarea unor eroi
mitologici. Așă că, să mai fim încă o dată copii, și dacă țineți să vă faceți
rost de un concediu medical, vă invit la un Toate pânzele sus. Sigur se lasă cu
fracturi de oase J
Comentarii
Trimiteți un comentariu